Search this blog

marți, 19 februarie 2008

Sa iti spun o poveste...o poveste despre un copil,un copil care s-a maturizat la fel ca alte mii de copii din lumea asta. Doar k pentru mine a fost altfel,pentru k universul meu mic si limitat s-a largit brusc. Si totusi imi dau seama k in inocenta lui copilul crede in tot,lumea lui cuprinde granite mult mai largi decat ale unui om matur. Doar ca azi, desi nu mai pot iubi orice, iubesc sincer si neconditionat, total...intreg. Azi sunt mai mult decat am fost ieri si mult mai putin decat voi fi maine.
Cred in iubire, in sentimentul acela pur care subjuga si stapaneste inimile, cred in iubire si in zborul ei. Dar aripile ei se frang prea repede. Suntem oameni, nu masini de suferinta. Cei mai multi nu rezista si aleg sa nu mai creada.
Drumul vietii este cel mai lung si obositor. Obstacole sunt nenumarate.
Iti simt rasuflarea in ceafa si ma intreb cat am stat asa, amortit fara sa simt nimic. Ma intorc usor si privesc tacut in ochii tai. Azi ei sunt tulburi si neintelesi pentru mine. Nu da inapoi, nu te sustrage sentimentelor mele...caci te iubesc sau te-am iubit si azi sunt confuz, prea confuz sa mai inteleg cine sunt si ce simt. Te uiti brusc in alta parte ca si cum gandurile mele s-ar fi propagat si ar fi ars, ar fi durut. Te ridici si te invarti in jurul meu aranjandu-ti parul cu care vantul iti acoperise ochii. Erai oarba si te intelegeam...erai singura si eu nu eram acolo sa te sprijin. Unul langa altul creeam doua lumi diferite care nu s-ar fi intalnit in mii de ani si incercam sa inteleg ce ne apropiase totusi. Erau lucruri la care aveam sa ma gandesc altadata, poate in alta viata. Azi ma simteam liber, dar nu eliberat de sub jugul chinuitor al vietii. Ma ridic si incep sa alerg infruntand vantul care se inteteste brusc, furtuna, natura si ploaia...dar mai ales pe tine. Tu esti in fiecare picatura de sange care imi profaneaza lacrimile, in fiecare pala de vant care imi zguduie universul. Si fug asa cu ochii inchisi fara sa-mi pese de ce s-ar putea intampla. E iarna, e iarna iar si ninge, ne acopera cu batranetea ei cruzimea vietii...e toamna si vara si iar primavara si sunt toate amintiri pentru ca aici nu mai exista anotimp si timp,e haos, e tipat si suntem noi. Inconstient...asa ma simt si totusi stiu ca se va sfarsi...este doar o problema de timp... Deja am obosit si imi simt gatul plesnind sub greutatea cuvintelor, gura incarcata de amaraciunea sufletului. Si ma prabusesc in necunoscut-mic si inutil. Nu stiu cat am alergat nici unde sunt dar cad, cad si nu e nimeni sa ma prinda. Sper doar sa sufar, sa ma lovesc, sa simt ca mai traiesc. Am incetat de mult sa mai fiu eu..."

Niciun comentariu: