Sa iti spun o poveste...o poveste despre un copil,un copil care s-a maturizat la fel ca alte mii de copii din lumea asta. Doar k pentru mine a fost altfel,pentru k universul meu mic si limitat s-a largit brusc. Si totusi imi dau seama k in inocenta lui copilul crede in tot,lumea lui cuprinde granite mult mai largi decat ale unui om matur. Doar ca azi, desi nu mai pot iubi orice, iubesc sincer si neconditionat, total...intreg. Azi sunt mai mult decat am fost ieri si mult mai putin decat voi fi maine.
Cred in iubire, in sentimentul acela pur care subjuga si stapaneste inimile, cred in iubire si in zborul ei. Dar aripile ei se frang prea repede. Suntem oameni, nu masini de suferinta. Cei mai multi nu rezista si aleg sa nu mai creada.
Drumul vietii este cel mai lung si obositor. Obstacole sunt nenumarate.
Iti simt rasuflarea in ceafa si ma intreb cat am stat asa, amortit fara sa simt nimic. Ma intorc usor si privesc tacut in ochii tai. Azi ei sunt tulburi si neintelesi pentru mine. Nu da inapoi, nu te sustrage sentimentelor mele...caci te iubesc sau te-am iubit si azi sunt confuz, prea confuz sa mai inteleg cine sunt si ce simt. Te uiti brusc in alta parte ca si cum gandurile mele s-ar fi propagat si ar fi ars, ar fi durut. Te ridici si te invarti in jurul meu aranjandu-ti parul cu care vantul iti acoperise ochii. Erai oarba si te intelegeam...erai singura si eu nu eram acolo sa te sprijin. Unul langa altul creeam doua lumi diferite care nu s-ar fi intalnit in mii de ani si incercam sa inteleg ce ne apropiase totusi. Erau lucruri la care aveam sa ma gandesc altadata, poate in alta viata. Azi ma simteam liber, dar nu eliberat de sub jugul chinuitor al vietii. Ma ridic si incep sa alerg infruntand vantul care se inteteste brusc, furtuna, natura si ploaia...dar mai ales pe tine. Tu esti in fiecare picatura de sange care imi profaneaza lacrimile, in fiecare pala de vant care imi zguduie universul. Si fug asa cu ochii inchisi fara sa-mi pese de ce s-ar putea intampla. E iarna, e iarna iar si ninge, ne acopera cu batranetea ei cruzimea vietii...e toamna si vara si iar primavara si sunt toate amintiri pentru ca aici nu mai exista anotimp si timp,e haos, e tipat si suntem noi. Inconstient...asa ma simt si totusi stiu ca se va sfarsi...este doar o problema de timp... Deja am obosit si imi simt gatul plesnind sub greutatea cuvintelor, gura incarcata de amaraciunea sufletului. Si ma prabusesc in necunoscut-mic si inutil. Nu stiu cat am alergat nici unde sunt dar cad, cad si nu e nimeni sa ma prinda. Sper doar sa sufar, sa ma lovesc, sa simt ca mai traiesc. Am incetat de mult sa mai fiu eu..."

Nu de putine ori m-am intrebat unde ma va duce viata asta in final. Si de nenumarate ori m-am lovit de acelasi aprig raspuns-intunericul. Se spune ca viata ti-o construiesti singur, deci ca toate actiunile tale din viitor sunt reflexia trecutului. Astfel o fapta rea se poate intoarce impotriva ta inzecit. Altii cred ca dimpotriva destinul iti e scris in frunte cu sange si ca orice ai face tot aia vei ajunge in final. Pentru mine totul e confuz si azi inca ma mai lovesc de zidurile celor doua conceptii nereusind sa ma integrez in nici una. Cum voi sti ca am ales calea cea buna? Exista o varsta a intrebarilor si o varsta a raspunsurilor,o varsta a iubirii si o varsta a suferintei, o varsta a vietii si o varsta a mortii...Eu de unde sa stiu unde incepe una si unde se termina cealalta? Si dak atunci cand se termina varsta intrebarilor incep sa curga toate raspunsurile... Ce ne salveaza pe noi de la a exista pentru simplul fapt de a exista? De unde stim la sfarsitul vietii ca am realizat intr-adevar ceva? Sunt inca un omid intr-un cocon...de unde sa stiu ce fel de fluture a dat natura lumii asteia prin mine? Poate ca nu voi fi niciodata constient de imaginea mea in exterior pentru ca sunt prizonier in interior, dar voi vedea mereu un univers limitat, impur, cu peretii scorojiti.
Cum sa stiu? Cum stie oricine pe lumea asta cine e el cu adevarat? Imi doresc o perioada calma de raspunsuri, o perioada pe care nu o voi atinge niciodata...
Sa fie oare visul cea mai dulce cale spre nemurire? Sa fie ea ultima treapta a desavrsirii, ultima haina ce trebuie dezbracata, ultima proba ce trebuie trecuta? Sa fie visul trecerea spre altceva, spre o lume noua inconstienta? Si atunci de ce visatorul este condanmat, blamat, daramat? De ce sa judeci atunci cand tu esti cu o treapta mai jos, atunci cand tu insuti te zbati in limitele unei vieti dure? Cine suntem noi sa condamnam cand noi insine suntem condamnati? Toate acestea sunt intrebari fara raspuns. Cautarea mea zadarnica va fi mult mai lunga decat simplul vis...

Viata in sine e un tren spre moarte... Ce faci atunci cand trenul refuza insa sa opreasca in gara, in gara pe care ti-o doresti prelungind calatoria ta la nesfarsit? Care sa fie solutia? Sinuciderea... sau rabdarea? Tu ce ai alege?
un subiect foarte controversat a devenit in ultima vreme drogul. Si nu o sa bat campii despre cum ne ucide sau ne distruge nu numai interior cat si exterior. In fond fiecare isi are propria lui parere si nu sunt decat doua cai...a te droga si a nu te droga. Motivele nu conteaza sunt nenumarate si de o parte si de alta dar ca oameni, detinem acel ceva numit liber arbitru care nu duce pe marginea prapastiei sau ne salveaza...avem dreptul sa alegem indiferent ce s-ar spune. Putem spune nu...doar ca de cele mei multe ori e mai interesant sa spunem da. Iar drogul nu e numai pastila sau praful poate fi orice, orice lucru care creeaza dependenta pana la nebunie, pana la punctul de unde nu mai e cale de intoarcere in care esti capabil de orice pentru a capata acel lucru...
"Nu mai stiam cine sunt si singura mea nevoie devenise ea...nu-mi pasa ca ma injoseam, sau de unde veneam si ce avea sa mi se intample in continuare. Nu ma intelegea nimeni si nici azi nu cred ca m-ar intelege in fond nici eu nu cred ca mai am puterea sa o fac. Nu ma mai simt murdar pentru ca am lasat in urma viata aia indiferent din ce era alcatuita... Nu imi amintesc decat ca orice as fi facut nu mai eram fericit. Si ca fericirea pe care mi-au promis-o era doar o minciuna. Poate ca ei o simteau si nu ma intereseaza asta din moment ce eu ma goleam incet de personalitate si deveneam dependent. Ma simt incapabil sa mai fac parte din realitatea asta mizera pentru ca nu mai am suflet, nu mai simt, ca si cum atunci as fi atins prin nenorocirea mea apogeul si acum sentimentele s-au ingropat atat de adanc incat nu mai am constiinta lor... Si imi striga in fata "Tarfa masculina, bastardule,nu esti capabil de a iubi pe cineva, nici macar pe tine, nu poti sa te implici in ceva serios" si eram disperat, as fi facut orice pentru putina fericire... "Esti al meu, sa nu crezi ca vei scapa vreodata" Nu sunt un gunoi, desi poate ca asta am fost atunci...iarta-ma pentru ca azi ma intorc din morti sa-mi recapat locul... Corpul meu este o relicva, incerc sa evadez prin vesnicele alergari seara prin parcuri, pe strazi singuratice, dar incep sa aflu ce este fericirea... Fericirea este sa poti fi tu si sa traiesti in ritmul tau..."

Atunci cand nu stii sa privesti decat in jos si nu vezi frumusetea ce se intinde in jurul tau cum poti avea pretentia sa afirmi ca ai trait? Eu fac pasi mici si privesc atent...sunt atatea lucruri de observat...doar sa nu uiti sa mergi mai departe.
"Aveam aripi si suflet, aveam viata dupa ani de impietrire. Priveam uimit in jurul meu miile de oameni din carne si oase si pe mine stand in in mijlocul lor, tacut si vesnic ratacit. Cineva m-a lovit din greseala si am simtit atingerea de piele pe pielea mea si m-au trecut ceva fiori pe moment. Si-a cerut iertare blanda si m-a ajutat sa ma ridic. Intr-adevar ma ridicam dintr-o indelunga epoca de intuneric si suferinta. Nu conta cine era, nu aveam inca acea constiinta a rautatii din jurul meu. Am imbratisat-o brusc, fericit, ca si cand ar fi fost centrul universului meu. M-a privit tacuta in ochi si a zambit. Dar s-a desprins si a plecat mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. O priveam cum se indeparta si simteam ca odata cu ea se duce si o parte din sufletul meu. Aveam sa invat mai tarziu ca aceea era dragostea...Doar ca acum aveam tot timpul din lume sa invat sa traiesc..."

Vorba cuiva "Ne-am nascut in Romania si asta ne ocupa tot timpul"... Bun sa ni-l ocupe ca acelasi timp ni l-ar fi ocupat si traiul in alta tara. Totusi prea putini se simt multumiti cu situatia lor. Am ajuns sa aud atatea plangeri legate de locuri de munca, de situatia lor materiala incat m-am plictisit eu insumi de viata in Romania. La naiba nu e vina nimanui...de ce nu faceti ceva daca nu va convine? Si nu o sa stau sa spun cat de bine e sa traiesti in tara asta, dar nici cat de rau. Pur si simplu nu ma intereseaza prea mult locatia, important e ca ma aflu in apropierea marii si a muntelui, ca am gasit oameni ca mine si atat. Romania nu mai e de mult pt mine tzara gunoaielor umane si materiale. Mi se pare sadic sa ponegresti intr-atata realitatea...din cauza oamenilor ca ei se intampla toate astea..lumea se complace in situatie ei si se plange, se plange, se plange de parca nu ar mai avea alta treaba... Si apoi stau si ma intreb...ce rost ar avea sa faca ceva? Oare ar merita? Oare ar avea ce?
Nuditatea m-a speriat dintotdeauna. Nu am crezut ca am un trup asemnei voua, am crezut ca sunt altfel, ca am solzi in loc de piele si ca prezenta mea v-ar dezgusta... Nu imi priveam chipul in oglinda pentru ca imaginea aceea era a unui strain... Cum am ajuns eu aici? Acesta nu e locul meu. Voi credeti ca sunt ca voi, dar sub inocenta s-a ascuns mereu altceva...nu stiu exact ce...dar nu sunt, nu sunt eu cine trebuie sa fiu..."
Ce faci atunci cand te simti strain de lumea asta?... Chiar nu exista salvare? Suntem oameni nu roboti...poate ar fi mai simplu asa...sunt oameni care au uitat sa mai traiasca si s-au trezit la sfarsit ca si-au irosit viata...