Nu de putine ori m-am intrebat unde ma va duce viata asta in final. Si de nenumarate ori m-am lovit de acelasi aprig raspuns-intunericul. Se spune ca viata ti-o construiesti singur, deci ca toate actiunile tale din viitor sunt reflexia trecutului. Astfel o fapta rea se poate intoarce impotriva ta inzecit. Altii cred ca dimpotriva destinul iti e scris in frunte cu sange si ca orice ai face tot aia vei ajunge in final. Pentru mine totul e confuz si azi inca ma mai lovesc de zidurile celor doua conceptii nereusind sa ma integrez in nici una. Cum voi sti ca am ales calea cea buna? Exista o varsta a intrebarilor si o varsta a raspunsurilor,o varsta a iubirii si o varsta a suferintei, o varsta a vietii si o varsta a mortii...Eu de unde sa stiu unde incepe una si unde se termina cealalta? Si dak atunci cand se termina varsta intrebarilor incep sa curga toate raspunsurile... Ce ne salveaza pe noi de la a exista pentru simplul fapt de a exista? De unde stim la sfarsitul vietii ca am realizat intr-adevar ceva? Sunt inca un omid intr-un cocon...de unde sa stiu ce fel de fluture a dat natura lumii asteia prin mine? Poate ca nu voi fi niciodata constient de imaginea mea in exterior pentru ca sunt prizonier in interior, dar voi vedea mereu un univers limitat, impur, cu peretii scorojiti.
Cum sa stiu? Cum stie oricine pe lumea asta cine e el cu adevarat? Imi doresc o perioada calma de raspunsuri, o perioada pe care nu o voi atinge niciodata...
Sa fie oare visul cea mai dulce cale spre nemurire? Sa fie ea ultima treapta a desavrsirii, ultima haina ce trebuie dezbracata, ultima proba ce trebuie trecuta? Sa fie visul trecerea spre altceva, spre o lume noua inconstienta? Si atunci de ce visatorul este condanmat, blamat, daramat? De ce sa judeci atunci cand tu esti cu o treapta mai jos, atunci cand tu insuti te zbati in limitele unei vieti dure? Cine suntem noi sa condamnam cand noi insine suntem condamnati? Toate acestea sunt intrebari fara raspuns. Cautarea mea zadarnica va fi mult mai lunga decat simplul vis...